Perinatologie

Diagnosticul, tratamentul și monitorizarea sarcinilor cu risc ridicat sunt efectuate în cadrul perinatologiei, cunoscută și sub numele de medicină materno-fetală. Perinatologii sunt obstetricieni și ginecologi specializați în perinatologie. Ei lucrează și furnizează intervenții medicale pentru a asigura siguranța mamei și a copilului înainte, în timpul și după naștere. Sarcinile cu risc ridicat nu sunt întotdeauna fatale și nu sunt mai periculoase sau mai dificile decât sarcinile cu risc scăzut. Clasificarea sarcinilor cu risc ridicat acoperă multe tipuri diferite de pacienți. Pacienții cu risc de a avea o sarcină cu probleme pot fi clasificați în mare parte astfel:

• Istoricul medical și bolile actuale ale mamei așteptate
• Riscurile din sarcinile anterioare și istoricul sarcinilor cu risc ridicat
• Riscurile asociate cu sarcina curentă
• Riscurile fetale
• Riscurile asociate cu nașterea

În cazul unei sarcini cu risc ridicat, obstetricienii și ginecologii pot face trimiteri către perinatologi care pot lucra într-o clinică sau spital, precum și în practica privată.

Ce boli tratează perinatologii?

Monitorizarea perinatologului poate fi necesară înainte de sarcină, în timpul sarcinii și, în unele cazuri, după naștere, în cazul unei sarcini cu risc ridicat suspectată sau în istoricul unei sarcini anterioare cu risc ridicat. Unele dintre testele efectuate în perinatologie sunt în principal următoarele:

• Ecografii specifice și direcționate: Acesta este un tip de ecografie în care se utilizează unde sonore de frecvență înaltă pentru a vizualiza bebelușul în pântecele mamei. În această ecografie, cunoscută și sub numele de examinare ecografică detaliată sau extinsă, toate organele și posibilele boli ale bebelușului pot fi examinate cu o calitate a imaginii ridicată, spre deosebire de ecografiile efectuate în timpul monitorizării normale a sarcinii. Ecografia este o procedură neinvazivă care nu provoacă niciun rău mamei sau bebelușului. Raportul detaliat al ecografiei include informații despre sarcină și o examinare anatomică cuprinzătoare a bebelușului. De obicei, se recomandă ca toate sarcinile să fie examinate prin ecografie detaliată la anumite intervale. Examinările ecografice sunt efectuate în primul trimestru (între săptămânile 11 și 13) și al doilea trimestru (între săptămânile 18 și 23). În unele cazuri, poate fi necesar să se urmărească și să se reevalueze evoluțiile observate în săptămânile avansate ale sarcinii și să se ofere un raport detaliat al ecografiei părinților. În sarcinile cu risc ridicat, de obicei, se preferă o examinare ecografică detaliată la 24 de săptămâni sau mai mult.
• Examinarea Doppler și Bioprofil: Examinarea Doppler color poate fi efectuată în fiecare săptămână din al treilea trimestru de sarcină pentru a monitoriza creșterea și dezvoltarea bebelușului, starea conexiunii vasculare dintre mamă și bebeluș și interacțiunile fătului în sarcinile multiple. Examinarea bioprofilului este una dintre testele de diagnostic și monitorizare folosite împreună cu ecografia Doppler color în sarcinile cu risc ridicat. În examinarea bioprofilului (punctaj), sunt examinate tonusul, mișcările, ritmul respirator și caracterul bebelușului în pântecele mamei, precum și lichidul amniotic. În plus, este adăugată metoda NST (test de non-stres) și este punctată starea de risc a gravidei.
• Screeningul prenatal de ADN celular liber: Pentru acest test, se face analiza ADN-ului prin recoltarea de sânge de la mamă. Testul de ADN fetal (NIPT) este un test de screening prenatal neinvaziv. Este preferabil să se obțină informații despre structura cromozomială a bebelușului din sângele mamei. De obicei, este sigur de făcut după a zecea săptămână de sarcină. Este adesea un test necesar și relativ fiabil pentru a arăta tulburări genetice sau cromozomiale cum ar fi sindromul Down (trisomia 21) sau trisomiile 13 și 18.
• Un test dublu marker este un test care poate fi folosit pentru screeningul defectelor cromozomiale, recomandat pentru toate sarcinile cu risc ridicat sau fără risc. Poate fi aplicat în săptămânile 11 și 13 de sarcină. Măsurarea lungimii de la cap până la fundul fătului (CRL) include evaluarea osului nazal cu măsurarea translucenței nucului (NT). Boli genetice care nu sunt neobișnuite și care au ieșit în evidență în societate recent; SMA, sindromul X fragil și fibroza chistică pot fi investigate cu teste de sânge efectuate înainte de sarcină. Cu testul Triple Carrier (test genetic), este posibil să se facă screening pentru multe alte boli genetice în afara acestor boli.
• Screeningul genetic invaziv: Cu acest test de screening, diverse evaluări genetice sunt făcute prin prelevarea de probe din lichidul amniotic, care este fluidul protector în bebeluș. ar putea indica prezența anumitor defecte moștenite precum și probleme cerebrale și ale măduvei spinării la bebeluș. Amniocenteza și prelevarea vilozităților corionice (CVS) se numără printre cele mai importante teste de diagnostic invaziv care permit testarea cromozomilor fătului.
• Teste de laborator: Perinatologii pot solicita teste de laborator rutinare pentru debutul și menținerea unei sarcini sănătoase. Condiții precum bolile cu transmitere sexuală cum ar fi HIV, sifilisul, gonoreea, infecțiile bacteriene, virale sau fungice și infecțiile comune ale tractului urinar pot fi testate și tratate.

Un perinatolog tratează o multitudine de probleme de sănătate legate de sarcină. Iată câteva dintre ele.

Nașterea prematură și prematură

Înainte de 37 de săptămâni de gestație, contracțiile și deschiderea cervixului sunt semnele prevestitoare ale nașterii premature. O sarcină normală durează aproximativ 40 de săptămâni după prima zi a ultimei perioade menstruale. Nașterea prematură înseamnă bebeluși imaturi și, prin urmare, un risc crescut de complicații. Aproximativ 60% din complicațiile grave și decesele infantile sunt cauzate de nașterea prematură. Nașterea prematură poate avea consecințe foarte periculoase pentru mamă și bebeluș. Complicațiile prematurității sunt frecvente la bebelușii născuți prematur. Plămânii la bebelușii prematuri nu și-au completat maturizarea, astfel încât au nevoie de îngrijiri intensive și suport respirator după naștere. Steroizii prenatali pot fi de asemenea preferați în aceste cazuri. Profilul efectelor secundare al steroizilor și terapiei cu oxigen ventilat nu este scăzut.

Preeclampsia și eclampsia

Preeclampsia și eclampsia se referă la tensiunea arterială ridicată care apare în timpul sarcinii și este însoțită de proteinurie (prezența de proteină în urină). Preeclampsia, cunoscută și sub numele de toxiemie gravidică, se poate transforma în eclampsie, care se poate caracteriza prin convulsii și comă în stadiile avansate și poate amenința viața atât a mamei, cât și a bebelușului. Aceste condiții apar de obicei în a doua jumătate a sarcinii, dar în unele cazuri pot apărea puțin timp după naștere. Singurul tratament definitiv pentru preeclampsie și eclampsie este nașterea.

Diabetul gestațional

În timpul sarcinii, celulele devin ușor mai rezistente la insulină. Prin urmare, cantitatea de zahăr din sânge crește și bebelușul este hrănit, dar nivelurile ridicate de glucoză poartă și riscuri serioase pentru mamă și bebeluș. Diabetul gestațional este una dintre cele mai importante și comune afecțiuni care cresc probabilitatea complicatiilor în timpul sarcinii. Femeile gravide cu diabet gestațional au un risc crescut de naștere prematură, întârziere în creștere a bebelușului, icter, polihidramnios și macrosomie. Monitorizarea glicemiei în timpul sarcinii, utilizarea medicamentelor antidiabetice sau a insulinei dacă este necesar, și controlul nutrițional sunt foarte importante.

Placenta previa

Placenta previa este o condiție în care placenta este blocată de a se deschide către cervix, ceea ce permite bebelușului să fie născut. Poate provoca sângerări foarte severe în timpul sarcinii și nașterii. În cazurile de placenta previa, riscul de naștere prematură înainte de 37 de săptămâni este ridicat.

Oligohidramnios

Ruperea prematură a membranei se referă la reducerea fluidului amniotic de cauză placentară, fetală sau necunoscută (idiopatică). La bebelușii la termen care au completat maturarea plămânilor și nu au întârziere în creștere intrauterină, metoda de tratament este de obicei inducția travaliului. Hidratarea mamei, creșterea fluxului sanguin placentar și amnioinfuzia sunt printre opțiunile de tratament.

Tratamentele oferite de perinatologi

Unele metode de tratament care pot fi aplicate după diagnostic și teste de screening în sarcinile cu risc ridicat sunt următoarele:

Corticoizi Antenatali (ACS)

Corticoizii antenatali pot fi aplicați pentru a reduce riscul de naștere prematură la femeile gravide. Corticoizii antenatali accelerează dezvoltarea plămânilor fătului și reduc riscul sindromului de detresă respiratorie infantilă, o complicație care pune viața în pericol asociată cu nașterea prematură. Administrarea ACS reduce, de asemenea, probabilitatea complicațiilor prematurității, cum ar fi hemoragia cerebrală și enterocolita necrotizantă (NEC), o infecție intestinală care pune viața în pericol.

Inducerea travaliului

În acest tratament, perinatologii stipulează că uterul va contracta singur în timpul sarcinii înainte de începerea travaliului pentru a facilita nașterea. Maturizarea cervicală poate fi verificată cu ultrasunete și examinare fizică, iar în cazuri potrivite, inducția normală a travaliului sau operația cezariană (c/s) pot fi preferate.

Amnioinfuzia

În timpul sarcinii, lichidul amniotic este de obicei prezent în jurul bebelușului în uter și protejează fătul de infecții și de comprimarea cordonului ombilical. Lichidul amniotic este foarte important pentru dezvoltarea sistemelor digestive, respiratorii și nervoase, reglând în același timp temperatura corpului bebelușului. Tehnica de amnioinfuzie este folosită pentru a injecta lichid amniotic în uter. Această procedură este adesea utilizată în timpul nașterii pentru a preveni complicațiile care pot apărea la fături care au o frecvență cardiacă lentă sau neregulată din cauza scăderii lichidului amniotic. Aici, perinatologii folosesc un cateter pentru a administra soluție salină sau lactat de sodiu (soluție Ringer lactat) în uter. Acest lichid stabilizează ritmul cardiac al bebelușului, previne pierderea de oxigen și ajută la prevenirea complicațiilor înlocuind lichidul amniotic scăzut.

Chirurgia fetală

Chirurgia fetală înseamnă intervenția chirurgicală asupra fătului în uter. Cu avansarea tehnologiei, metodele de imagistică precum ultrasunetele și RMN-ul, care nu dăunează bebelușului în uter în timpul sarcinii, au un loc important în diagnosticul bolilor. Chirurgia fetală se numără printre aceste metode. Scopul chirurgiei fetale este atât de a obține o naștere sănătoasă, cât și de a lua măsuri pentru a preveni vătămarea bebelușului dacă sarcina trebuie încheiată devreme. Chirurgia fetală poate acoperi procesul până când bebelușul are 1 lună. Motivele pentru care se preferă chirurgia fetală sunt pentru a preveni nașterea copilului cu anomalii congenitale sau pentru a avea cel mai mic impact din cauza anomaliei.